Ma intristez cand vad sau aud parinti si adolescenti in razboi, iar sufletul imi este fericit cand acestia regasesc calea spre inima lor. In cabinet vin parinti care cred ca situatia lor este fara iesire, insa pas cu pas, cu rabdare, se reface drumul catre copiii lor. Punem seminte, dupa care le udam zi de zi.
Am trecut si eu printr-un razboi in perioada adolescentei, cu ani de zile fara sa ne vorbim, inteleg foarte bine acesta lupta si stiu unde duce. Noroc cu obligativitatea orelor de dezvoltare personala pentru a deveni psihoterapeut, altfel nu stiu daca gaseam o cale de iesire. Mai mult decat atat, nu as fi avut abilitatile necesare in educarea propriului meu fiu, care in prezent are 21 ani, probabil as fi facut aceleasi greseli. Nu spun ca nu am facut greseli ca parinte in cresterea si educatia copilului meu, din contra, insa am reusit sa le repar fara a lasa urme si fara a pierde legatura sufleteasca cu el.
Aceasta experienta personala, alaturi de experienta profesionala, imi permite sa ajut in astfel de cazuri. Necunoasterea etapei de varsta in dezvoltarea copilului nostru, numita adolescenta lasa urme in relatia dintre parinti si copil.
De exemplu, un lucru des observat in activitatea mea profesionala este faptul ca parintii ii considera copii mici, de 13-16 ani, chiar daca au peste 18 ani, le impun lucruri (unele care tin de alegeri profund personale), interzic, ameninta, santajeaza emotional, le spun sa taca ca nu stiu ce vorbesc, sunt hiperprotectivi, fara a tine prea mult cont de liberul lor arbitru.
Intra in competitie cu prietenii adultului in devenire, cu iubita/iubitul lui, cu toate persoanele pe care acesta le admira.
„Cum, copilul meu tine cont de ceea ce zice aia/ala si nu mai tine cont de mine?”. Simte ca nu mai este valorizat din rolul sau de parinte, parinte care a facut sacrificii pentru copil apoi, brusc, este dat deoparte, isi simte amenintata autoritatea parentala.
„Iti interzic sa...”;
„Daca nu faci asta, atunci nu mai primesti...”;
Ce fac adolescentii in aceste situatii? FUG, fug de acasa, se izoleaza, se retrag in tot felul de adictii si relatii nepotrivite, isi ling ranile si se simt neiubiti.
Frica este puternic prezenta aici, frica de a-si rata rolul de parinte, de a ramane singur, frica sa nu aibe un copil ratat/drogat, teama de a nu deveni o tarfa fica lui, teama de a nu rade lumea de ei etc, etc.
Din cauza tuturor celor amintite mai sus, parintii isi pastreaza rolul de purtator al adevarului ultim, este judecator, are intodeauna dreptate, uita sa mai ofere afectiune si iubire copiilor lor, pedepseste, le este greu sa vada ca au un adult in devenire langa ei si sa se comporte ca atare. Toate acestea produc distanta fizica si emotionala intre ei, produc revolta, furie, razbunare.
Adolescenta este perioada cea mai grea din viata unui om, insa una dintre cele mai frumoase, copilul nostru este intr-o perioada de trecere de la etapa de copil la cea de adult, este intr-o etapa de formare/crestere pe toate planurile, iar daca nu este depasita frumos, cu paguge minime, poate produce mari rani pe termen lung.
De aceea, eu consider ca a actiona asa cum v-am descris mai sus reprezinta o mare gresala, ca parinti ne asumam un mare risc, acela de a ne pierde copiii, la propriu sau la figurat.
Eu una nu mi-am asumat acest risc, prefer sa fiu alaturi de fiul meu, sa pastrez legatura emotionala cu el, indiferent de greselile pe care le face, doar asa il pot ajuta. Este valabila si viceversa.
Asa ca in loc de „Iti interzic sa ...” puteti spune „Mama, hai sa vedem ce solutie avem pentru situatia asta. Tu ce parere ai?”
In loc sa spui “Cum ai putut sa faci asta? Este vai si amar de capul tau, ai sa ajungi un ratat, nimic nu se alege de viata ta.”, poti spune „Ok, ai dat-o in bara rau, hai sa vedem ce poti sa faci sa repari gresala. Eu sunt alaturi de tine, sa imi spui cum pot sa te ajut”.
In mintea parintelui, critica si cicaleala reprezinta metode de motivatie si sustinere, insa acestea au efecte puternic negative asupra formarii personalitatii lui si mai ales asupra stimei de sine.
De obicei, la astfel de afirmatii critice ei se revolta, chiar daca nu o arata, iar efectul este fuga sau izolarea fata de parinti. Chiar daca sunt incapatanati, fac pe Gica Contra sau Gica Durul, au o nevoie disperata de atentie, iubire, validare si incurajare.
„Tu stii ca eu te iubesc pe tine? Ok, voiam sa ma asigur ca nu ai uitat”, nu conteaza ce varsta are.
„Ma deranjeaza cand faci acest lucru, insa daca crezi ca este potrivit pentru tine, te inteleg. Te-ai gandit la alte posibilitati pentru aceasta?”;
„Stiu ca esti de acum considerat adult, tu la randul tau vrei sa fi vazut ca un adult, hai sa vedem cum facem sa putem trai in acesta casa impreuna, sa gasim o cale de mijloc”.
„Care sunt nevoile si dorintele tale? Acestea sunt nevoile si dorintele mele legate de... . Haide impreuna sa gasim o cale de mijloc.”
„Te rog iarta-ma, am gresit, hai sa gasim o cale de mijloc in aceasta situatie.”
„Ma doare cand spui/faci asta, mi-ar placea sa gasim o solutie astfel incat sa fie bine si pentru tine si pentru mine. Ce parere ai?”
Care este experienta voastra cu aceasta perioada de varsta numita ADOLESCENȚĂ?
Mi-ar placea sa vad si alte solutii la situatiile prin care treceti.
Adolescenţă
Adolescenţă, tu eşti plină
De mult farmec şi speranţă,
De mult zâmbet şi lumină,
De-acum ştiu ce-i aia "viaţă".
Ştiu cum cum s-o trăiesc din plin,
Fără lacrimi, fără teamă,
Iar ai mei când mă susţin,
Frica-ndată se destramă.
Te-aş descrie ca pe o taină,
Te-aş picta în mii de culori,
Te-aş iubi ca pe o mamă,
Ţi-aş cânta de sărbători.
De mulţumiri mari nedescrise
Pe umăr flori vreau să-ţi presor,
Te-aş scrie-n cărţile de vise,
Fiindcă m-ai învăţat să zbor.
Prin adolescenţă trecem fiecare,
Chiar dacă noi nu ne dorim,
Este perioada în care
Iubim mult şi suferim.
poezie de Alina Dobroviceanu din Creatie proprie (ianuarie 2014)