Copilul nu dorește să meargă la mama sa?
Sau copilul nu dorește să meargă la taăl său?
Mama, respectiv tatăl, îl întreabă pe copil: Vrei să mergi la mama/tatăl tău?
Copilul spune NU, sau dă un un răspuns neutru?.
Mama/tatăl spune:
- Eu îi respect copilului meu decizia, așa că dacă nu vrea să meargă la mama sau la tata, nu merge.
Ce facem în această situație?
Pentru că situația e destul de sensibilă, noi ca părinți sau ca specialiști ce putem face?
Trecem peste decizia copilului? Îl trimitem forțat la tata/mama?.
NU. În astfel de situații. oprim conversația și spunem așa:
- Eu înțeleg faptul că tu nu vrei să mergi la tatăl sau la mama ta, mai târziu o sa căutăm și cauzele, Însă trebuie să înțelegeți, atât tu ca și copil, cât și părinții tăi, faptul că voința ta, dorința ta, hotărârea ta, nu este mai presus de lege.
Legea este mai presus de toate. Legea 272 din 21 iunie 2004, republicată privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, spune că dacă un copil refuză să meargă la un unul dintre părinți, atunci ajutăm copilul, îl ajutăm să dezvolte, să repare, să aibă o relație cu părintele pe care îl respinge.
Legea spune că interesul superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Interesul superior al copilului nu dorința acestuia, este o diferența foarte importantă.
Noi, ca specialiști, noi ca și părinți, ajutăm copilul în această direcție pentru a reface, la un nivel minim, mediu sau chiar excelent relația cu părintele respins. Deci, sub nici o forma (și eu văd asta destul de des în cabinet) nu încurajăm, nu întărim spunându-i copilului: OK, dacă tu nu dorești să mergi, nu mergi, pentru că noi întărim această decizie a copilului. Copilul poate să spună o singură dată, iar noi ca părinți, întărim acest comportament, fără să vedem cauzele, fără să căutăm să refacem, să reparăm, să ajutăm copilul de a avea o relație cu ambii părinți.
Așa cum am zis, legea este mai presus de dorința copilului. Articolul 17, aliniatul (1) spune faptul că “Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament, după divorț, copilul va avea relații cu ambii părinți”.
În niciun caz noi ca specialiști, nu recomandăm ca minorul să nu aibă relație cu unul dintre părinți. Cazuri de excepție sunt cele când vorbim de abuz, toate formele de abuz. Abuz confirmat de specialiști, nu un abuz pe care, într un mod subiectiv, părintele îl aduce în discuție.
Chiar și atunci, cu ajutorul specialiștilor, copilul învață să dezvolte o relație cu acel părinte. Chiar și în cazurile în care avem un părinte în penitenciar, copilul are o relație telefonică directă cu acesta sau merge să îl vadă, depinde foarte mult de cazul respective. La fel când un părinte are dependențe de o anumită substanță, chiar ți în acest caz copilul dezvoltă o relație cu părintele, sub supraveghere, sub îndrumare.
De ce facem toate aceste lucruri?
Pentru binele superior al copilului, iar binele superior al copilului este acela de a avea legături personale cu ambii părinți. În niciun caz nu este binele superior al copilului de a nu avea relații cu unul dintre părinți.
Voi ce părere aveți?
Asculta varianta audio a acestui articol.
